Potcovitul este o artă străveche, intim legată de însăşi evoluţia domesticirii calului, iar epoca modernă aproape că poate fi concepută fără să amintim de acest milenar meşteşug. Şi totuşi, mitul potcovirii cailor pare că se clatină, ideea întoarcerii la natură câştigând tot mai mult teren.
La ora actuală, există un curent de opinie care susţine nepotcovirea cailor aducând ca argument faptul că, în natură, calul trăieşte şi aleargă liber, nepotcovit. Copitele se uzează natural, în timpul deplasărilor sale continue calul parcurgând 20-30 km zilnic. Astfel, cornul se fortifică, devine dur şi rezistă agresiunilor solului. De ce nu ar fi la fel şi cu caii pe care îi folosim astăzi? De ce un cal nu ar putea trăi fără potcoave?
Aceeaşi partizani ai cailor nepotcoviţi insistă asupra efectelor nefaste ale potcoavei care, în opinia lor, comprimă şi perturbă circulaţia sangvină, diminuând calitatea cornului şi provocând o serie de afecţiuni.
Întoarecerea la natură
Un cal poate trăi 30 de ani fără probleme, însă media de viaţă a cailor noştri este mult mai redusă, iar șchiopătarea este una dintre principalele cauze ale potcovirii precoce a calului.
Pionierii acestei practici noi, prin care caii sunt lăsaţi nepotcoviţi, au fost americanii Lyle Bergellen, Gene Ovincek şi Jaime Jackson, care s-au inspirat din modul de viaţă al mustangilor, cai sălbatici care trăiesc în libertate în munţii din Nevada. Spre marea lor surprindere, aceştia au descoperit că deşi acopereau zilnic distanţe lungi pe soluri pietroase, caii aveau copitele într-o stare excelentă.
Atunci le-a încolţit ideea de a nu mai potcovi caii deloc, găsindu-şi chiar un partener în această misiune deloc uşoară – un reputat medic veterinar german care deţine o clinică specializată în afecţiunile membrelor.
Remodelare naturală
Ce presupune, însă, a avea un cal nepotcovit? Două condiţii sunt indispensabile pentru a reuşi trecerea de la potcovire la lipsa de potcoave: o tundere sau o remodelare naturală a copitei, pentru a limita creşterea cornului şi condiţii de viaţă adaptate.
În ceea ce priveşte remodelarea copitei, există mai multe metode de tundere naturală, printre care metoda aşa zisă „wild horse trim” (tunderea calului sălbatic) tehnică dezvoltată de doi americani, care are la bază forma piciorului mustangului sălbatic, prin care calul este ajutat să-şi recapete echilibrul natural, fără să fie forţat. Piciorul însuşi serveşte drept ghid şi îţi indică limita până la care poţi merge. O altă metodă presupune tunderea copitei, în aşa fel încât să-i redea acesteia cât mai rapid posibil o formă fiziologică eficientă. Metoda are la bază un studiu extins asupra membrelor cailor din mai toate rasele, după care s-au elaborat câteva repere universale.
Condiţii necesare
Caii nepotcoviţi trebuie întreţinuţi în condiţii sănătoase şi cât mai naturale pentru a avea picioare sănătoase. Un cal ţinut mai mult în boxă, care nu parcurge mai mult de 3 km pe zi, nu va avea niciodată picioare sănătoase. Condiţii sănătoase înseamnă practic o libertate de mişcare 24 de ore din 24, 15 km de parcurs zilnic, dintre care o parte pe teren dur, în aer curat, în compania altor cai, pe cât posibil, o alimentaţie bazată foarte mult pe furaje proaspete.
Dacă vei spune că astfel de condiţii sunt uneori imposibil de asigurat, specialiştii te vor contrazice sugerându-ţi chiar câteva soluţii. Astfel, poţi pietrui padocul sau o parte a păşunii, poţi amenaja hrănitoare şi adăpătoare la nivelul solului şi poţi varia vegetaţia, plantând arbori, arbuşti etc.
Furbura este o afecţiune provocată de o hrană prea bogată, dar în egală măsură poate fi provocată de modul de utilizare a calului, unele anotimpuri fiind favorabile apariţiei acestei afecţiuni, când calul reia efortul după o perioadă de repaus. Primăvara mai ales, la reîntoarecerea pe păşune, trebuie să supraveghem atent calul şi să nu îl lăsăm să se îndoape cu iarbă proaspătă.
Furbura se traduce printr-o stagnare a circulaţiei sângelui şi o lipsă de irigare a membranei cheratogene (învelitoarea de ţesut viu) a piciorului. Calul adoptă atunci o atitudine tipică: se sprijnă pe călcâie pentru a nu mai simţi durerea provocată de inflamaţie.
