Curiozitati

Descoperă-i universul vizual! (I)

De multe ori, suntem tentaţi să atribuim calităţi senzoriale omeneşti animalelor de companie. Este, deci, normal să presupunem că lumea lor vizuală se aseamănă mult cu a noastră. Dar nu este chiar aşa. Calul nu vede lumea precum noi, oamenii. O bună cunoaştere a felului în care caii percep vizual mediul înconjurător, ne ajută să le înţelegem mai bine comportamentul şi să ne adaptăm eficient la fiecare situaţie.

Cu un ochi plasat de fiecare parte a capului, calul dispune de o vedere panoramică de 340°, în timp ce vederea umană acoperă doar 150°. Fiind un animal pradă, calul are o morfologie adaptată acestui statut: un câmp vizual larg, care să-l ajute să repereze mai uşor eventualii prădători. În schimb, vederea sa nu este excelentă. În lateral, vederea este monoculară, în timp ce o mică zonă este binoculară, astfel încât dacă un obiect se află în afara câmpului vizual, calul trebuie să-şi mişte capul pentru a-l vedea.
De asemenea, poziţia ochilor prezintă şi un alt inconvenient: câmpul vizual frontal cuprinde un unghi mort. Atunci când calul priveşte înainte având capul în poziţia normală de repaos, ochii se fixează asupra unui punct care se găseşte la aproape doi metri în faţa lui. Aşadar, animalul nu vede ceea ce se află chiar sub nasul său.

Citește tot articolul
Sfaturi Practice

POTCOVIM SAU NE ÎNTOARCEM LA NATURĂ? (II)

Adaptare treptată
Calul va trebui, de asemenea, să treacă printr-o perioadă de adaptare. Cornul copitei s-a deteriorat, piciorul s-a comprimat din cauza fierului, iar structurile sale interne trebuie acum să se dilate. De asemenea, articulaţiile şi tendoanele vor trebui să se adapteze şi ele, această perioadă putând dura de la câteva săptămâni la mai bine de un an şi putând fi dureroasă la început.
Apoi, este nevoie de o tundere de întreţinere pentru a păstra piciorul în stare bună de sănătate, aceasta fiind o tehnică mult mai simplă pe care o poţi executa singur. De asemenea, va fi nevoie de ceva timp până ce calul va putea merge confortabil pe un teren dur şi până la creşterea unei noi copite, cu un corn dur şi cu o formă cât mai naturală. Poţi atunci prelungi treptat traseele pe sol dur apelând între timp la hiposandale, pentru a-l ajuta să depăşească mai uşor această perioadă de tranziţie.
Bine condus, şi cu o perioadă de adaptare de aproape un an, trecerea de la potcoave la „picioare goale” este perfect posibilă, astfel încât unii călăreţi de anduranţă de exemplu au ales deja să lase caii nepotcoviţi. Dar nu sunt sigurii, fiindcă se pare că toţi caii pot trăi şi evolua nepotcoviţi: caii de dresaj, de obstacole şi chiar şi cei folosiţi la proba completă.

Citește tot articolul
Sfaturi Practice

Potcovim sau ne întoarcem la natură? (I)

Potcovitul este o artă străveche, intim legată de însăşi evoluţia domesticirii calului, iar epoca modernă aproape că poate fi concepută fără să amintim de acest milenar meşteşug. Şi totuşi, mitul potcovirii cailor pare că se clatină, ideea întoarcerii la natură câştigând tot mai mult teren.

La ora actuală, există un curent de opinie care susţine nepotcovirea cailor aducând ca argument faptul că, în natură, calul trăieşte şi aleargă liber, nepotcovit. Copitele se uzează natural, în timpul deplasărilor sale continue calul parcurgând 20-30 km zilnic. Astfel, cornul se fortifică, devine dur şi rezistă agresiunilor solului. De ce nu ar fi la fel şi cu caii pe care îi folosim astăzi? De ce un cal nu ar putea trăi fără potcoave?
Aceeaşi partizani ai cailor nepotcoviţi insistă asupra efectelor nefaste ale potcoavei care, în opinia lor, comprimă şi perturbă circulaţia sangvină, diminuând calitatea cornului şi provocând o serie de afecţiuni.

Citește tot articolul
Rase

Fjord, un cal polivalent (II)

Standardul
Alura sa generală rămâne cea a unui poney de mari dimensiuni, adică puternic şi robust dar păstrând un minimum de supleţe. Tocmai această morfologie armonioasă şi bine proporţionată îi conferă această polivalenţă în ceea ce priveşte utilitatea sa.
Talia acestui cal se situează în medie între 1,35 şi 1,50 cm. Este cunoscut în principal Fdjordul zis “izabel” dar există şi alte variaţii de culoare.
Oricum ar fi, îl recunoaştem în principal graţie coamei sale bicolore. Este vorba despre un marcaj primitiv esenţial, Fjordul caracterizându-se printr-o dungă mai închisă, care ia naştere între urechi, traversează coama, se prelungeşte de-a lungul coloanei vertebrale, terminându-se în zona cozii.
De asemenea, este de notat faptul că standardul impune o tundere a coamei în perie. Mai mult decât o “coafură” fantezistă, este vorba în realitate despre o tradiţie cu justificări estetice şi practice. Într-adevăr, această tăietură în arc de cerc are drept scop o punere în valoare a curburii coamei dar se practică şi pentru degajarea greabănului pentru ca acesta să nu jeneze nici calul şi nici călăreţul.

Citește tot articolul
Rase

Fjord, un cal polivalent (I)

Rezistent, cu o constituţie atletică, iubitor şi sociabil, Fjordul este reprezentantul uneia dintre cele mai pure rase din lume. Supranumit “calul vikingilor”, având origini foarte îndepărtate, acest cal impresionează atât prin temperamentul său deosebit de calm, cât şi prin polivalenţa sa în ceea ce priveşte domeniile în care poate fi utilizat.

Considerat ca făcând parte dintr-una din cele mai pure rase din lume, Fjordul are origini îndepărtate fiind, probabil, descendentul cailor primitivi şi sălbatici din nordul Europei. De altfel, în vestul Norvegiei începe istoria oficială a rasei, sub numele de “Vestlandhesten”.

Citește tot articolul
Comportament

Fuga, o „tactică” de supravieţuire (II)

Consecinţele

De aceea, nu trebuie să ne mai mirăm atunci când un cal domestic dezvoltă reacţii de frică uneori excesive şi chiar paranoice. Privat de aceste arme naturale de apărare, calul se va simţi ameninţat şi se va afla constant în defensivă.

Ce poţi face?

Un cal înspăimântat fuge automat. Este un instinct foarte puternic inoculat în fiinţa sa de mii de ani. În plus, trebuie să mai ai în vedere şi faptul că ochii unui cal sunt plasaţi lateral, iar vederea sa binoculară este foarte restrânsă.
Un călăreţ cu experienţă ştie cu siguranţă cât de frustrant şi de descurajator este să încaleci un cal fricos.
De aceea, este bine să ţii cont de câteva recomandări care să te ajute să construieşti o relaţie plină de încredere între tine şi calul tău.
Aşadar, o primă recomandare ar fi să nu pedepseşti niciodată un cal care reacţionează prin frică. Dar nici să nu îl recompensezi. În cazul în care îşi manifestă frica în faţa unui obiect precis, nu ignora semnele de nelinişte şi îndreaptă-te în acea direcţie încercând să îl convingi că nu este vorba de un pericol real. Calul are nevoie de un stăpân pe care poate conta, pentru a-l linişti şi a-l apăra în caz că îi este teamă. De aceea, atunci când începi o şedinţă de dresaj, va trebui să îl educi ţinând cont în fiecare clipă de aceste instincte dar şi de unele frustrări datorate vieţii domestice. În momentul în care calul capătă deplină încredere în tine, se va simţi mult mai confortabil şi mai în siguranţă în prezenţa ta.
O a doua regulă este să-l linişteşti în momentul în care simţi că are un comportament mai temător. Vorbeşte-i pe un ton blând, mângâie-l, iar în momentul în care vei şti ce îl nelinişteşte, va trebui să-l determini să înţeleagă că temerea sa este nejustificată.

Citește tot articolul
Comportament

Fuga, o „tactică” de supravieţuire (I)

Fără gheare, coarne sau colţi ascuţiţi, calul este o pradă inofensivă. În sălbăticie, pentru a supravieţui şi a scăpa de ferocitatea marilor prădători, singura tactică valabilă este fuga. Instinctul de fugă i s-a păstrat aproape intact de-a lungul timpului, în ciuda domesticirii sale.

Fiind un animal erbivor, calul a constituit dintotdeauna o pradă pentru animalele carnovire, de aici decurgând, practic, comportamentul său: frica şi emotivitatea. De aceea, rapiditatea a fost întotdeauna un element indispensabil supravieţuirii speciei. Înainte de intervenţia omului în domesticirea sa, viteza era deja unul dintre primele criterii de selecţie naturală în interiorul unui grup de indivizi: încă din prima zi, mânzul trebuia să ştie să galopeze dacă era atacat de un prădător, iar calul cel mai puţin rapid era repede devorat de prădători. Până şi momentul fătării se desfăşoară cu rapiditate în sălbăticie. În principiu, după mai puţin de o oră, mânzul trebuie să fie apt să se deplaseze şi să-şi urmeze mama. Aşa se face că, în faţa unui potenţial pericol, calul preferă să fugă decât să îl înfrunte. Poate ai observat că, în momentul în care este legat şi se simte atacat, prima reacţie este să intre în panică. La fel se întâmplă şi atunci când se află într-un loc prea strâmt.

Citește tot articolul