Fără gheare, coarne sau colţi ascuţiţi, calul este o pradă inofensivă. În sălbăticie, pentru a supravieţui şi a scăpa de ferocitatea marilor prădători, singura tactică valabilă este fuga. Instinctul de fugă i s-a păstrat aproape intact de-a lungul timpului, în ciuda domesticirii sale.
Fiind un animal erbivor, calul a constituit dintotdeauna o pradă pentru animalele carnovire, de aici decurgând, practic, comportamentul său: frica şi emotivitatea. De aceea, rapiditatea a fost întotdeauna un element indispensabil supravieţuirii speciei. Înainte de intervenţia omului în domesticirea sa, viteza era deja unul dintre primele criterii de selecţie naturală în interiorul unui grup de indivizi: încă din prima zi, mânzul trebuia să ştie să galopeze dacă era atacat de un prădător, iar calul cel mai puţin rapid era repede devorat de prădători. Până şi momentul fătării se desfăşoară cu rapiditate în sălbăticie. În principiu, după mai puţin de o oră, mânzul trebuie să fie apt să se deplaseze şi să-şi urmeze mama. Aşa se face că, în faţa unui potenţial pericol, calul preferă să fugă decât să îl înfrunte. Poate ai observat că, în momentul în care este legat şi se simte atacat, prima reacţie este să intre în panică. La fel se întâmplă şi atunci când se află într-un loc prea strâmt.
Instinct gregar
Calul îşi urmează instinctul său gregar şi de aceea nu trăieşte niciodată singur, iar unul dintre membrii grupului este constant atent pentru a da alarma celorlalţi membri ai grupului, în caz de pericol.
Fiindcă în sânul unei trupe, intră în acţiune instinctul de grup. Fiecare cal îşi urmează instinctul de supravieţuire, care îi cere să se integreze în grup. Se supune regulilor, pentru a nu fi exclus, căci excluderea este sinonimă cu primejdia. Căci în interiorul unei trupe, siguranţa este asigurată de grup, iar caii sunt mult mai încrezători şi mai curajoşi. Odată desprins însă de grup, izolat, individul riscă să cadă în ghearele unui prădător.
Comunicare constantă
Coeziunea grupului este întărită în permanenţă prin semnale vocale şi contacte fizice. Caii comunică între ei printr-un nechezat scurt, printr-un sforăit mai mult sau mai puţin cordial. Aceste semne, însoţite de o mimică şi de atitudini clare, stabilesc care este locul fiecăruia. În fiecare zi, caii se miros, se ling, se scarpină reciproc, se joacă împreună.
Animal fricos
Reacţiile provocate de frică sunt deseori cele mai periculoase. De aceea, o bună cunoaştere a psihologiei calului ne va permite prevenirea sau diminuarea acestora.
Astfel, în ciuda greutăţii şi a forţei sale, calul este un animal fricos care, în ciuda domesticirii, a rămas cu sentimentul de a fi o pradă.
Apărarea
Cum calul nu are nici gheare, nici colţi ascuţiţi şi nu se poate nici căţăra în copaci, singura modalitate de apărare rămâne, aşadar, fuga.
Însă, caii domestici sunt deseori privaţi de această posibilitate de a fugi, fiindcă sunt captivi şi uneori separaţi de tovarăşii săi. Cu botul lângă perete, închişi în boxă sau constrânşi de hăţurile călăreţului, caii se pot simţi uneori ca prinşi într-o capcană. Dacă procedăm în acest fel, riscăm să-i suprimăm cele două instincte fundamentale: instinctul gregar şi instinctul de fugă. (va urma)
