Gastrophilus
Gastrophilus este un fel de muscă. Aceasta lipește ouă pe părul cailor, regăsindu-se mai ales pe fața internă a membrelor anterioare. Ouăle sunt apoi preluate de cal pe bot, înghițite și apoi apar larvele. Acestea ”petrec” aproape trei săptămâni în buze, în limbă sau în mucoasa gingivală, apoi se instalează în stomac și în intestinul subțire, unde staționează circa șapte luni.
Strongilii mici
Acești paraziți au un ciclu de viață scurt, au dimensiuni foarte mici și formează chisturi în peretele colonului (intestinul gros) care pot persista până la trei ani. Se hrănesc cu sângele animalului parazitat și reprezintă o amenințare medie producând scăderea în greutate a calului și o absorbție deficitară a nutrienților și mai rar colică.
Numeroase afecţiuni şi în special cele gastrointestinale sunt cauzate de prezenţa în organismul calului a paraziţilor interni. Există în jur de 20 de tipuri de viermi intestinali care pătrund în special în partea superioară a tubului digestiv. Cu câțiva dintre ei, ”vom face cunoștință” în rândurile care urmează.
Hipoterapia reprezintă o strategie terapeutică ce foloseşte mişcarea calului, ca parte integrată a unei intervenţii, şi ramurile conexe acesteia- fizioterapia, logopedia şi terapia ocupaţională, într-un program cu rezultate de natură funcţională.
De ce am ales calul?
Pasul calului produce input senzorial prin intermediul mişcării, care este variabilă, ritmică şi repetitivă. Mişcarea rezultantă şi răspunsul pacientului sunt similare modalităţii şi pattern-urilor de mers umane, deplasării pelvisului în timpul mersului.
Riscul major în retenţia mecanică este că se poate complica adesea cu ruptura vezicii urinare, situaţie în care vezica nu se poate palpa, pereţii ei fiind flasci, colica dispare, dar starea generală a animalului se înrăutăţeşte progresiv, apărând colapsul şi intoxicaţia uremică. La puncţia peritoneală, în acest caz, se recoltează lichid cu caracterele urinei.
Cum se pune diagnosticul?
Diagnosticul este uşor de stabilit la cal, pe baza datelor de ordin general, pe lipsa urinării, pe datele palpaţiei transrectale, ale cateterismului, examenului radiologic și examenului ecografic, în funcție de dotările cabinetului.
Retenția urinară reprezintă imposibilitatea de evacuare a urinii din vezica urinară şi acumularea sa în cantităţi mari la acest nivel. Cauzele unei astfel de afecțiuni pot fi de natură mecanică, spasmodică şi paralitică.
Retenția urinară reprezintă imposibilitatea evacuării urinei și acumularea masivă a acesteia în vezică. Retenţia de origine mecanică este cea mai frecventă şi se realizează prin blocarea uretrei din cauza unor calculi renali, a unor cicatrici stenozante, a unei compresiuni prin tumori, sau ale unor afecțiuni ale prostatei (inflamația sau mărirea în volum a acesteia) dar și din cauza unor papiloame, a unor paraziţii blocați pe uretră, precum şi a unor torsiuni ale vezicii urinare.
Calul este un animal robust, rustic şi rezistent, care poate trăi în aer liber tot timpul anului. Acesta nu este totuşi un motiv să neglijezi îngrijirea sa zilnică, pentru a-l menţine într-o stare bună de sănătate. Cabalinele sunt, într-adevăr, ţinta unor boli pentru care au o oarecare predispoziţie, precum artroza, care afectează în special caii gurmanzi şi care duce la schiopătare. Iată câteva sfaturi care te vor ajuta să observi dacă este ceva în neregulă cu animalul tău.
Fie că este la păşune sau în boxă, calul trebuie supravegheat în mod constant. Asta deoarece, fi indcă simptome care ţi s-ar putea părea un fl eac pot trăda apariţia unei boli serioase. Momentul distribuirii hranei este, de exemplu, o ocazie foarte bună pentru a verifi ca sănătatea calului tău. Așadar încearcă să verifi ci cantitatea de hrană consumată de calul tău, dar şi nivelul apei de băut, mai ales când dispui de o adăpătoare automată. Aceasta poate fi blocată, îngheţată sau plină cu fecale. De asemenea, un cal care nu mănâncă sau care nu bea apă este un animal bolnav.
Tratamentul medicamentos se realizează local, pe cale generală, iar cel stimulant, recomandat în formele grave ale bolii, include proteinoterapia, care utilizează sângele (hemoterapia), omnadinul (polidinul), yatrenul, galactoterapia, extractele tisulare etc. Vitaminoterapia se realizează cu ajutorul vitaminelor C, A, PP sau complexul B, în doze crescute (chiar de 5 – 10 ori mai mult decât în cazul animalelor sănătoase). Alteori se impun mijloace eutrofi ce, precum preparatele arsenicale, feruginoase, calcice, eupeptice sau chiar hormoni (corticoizi, ACTH, insulină).
Diagnosticul
În general, diagnosticul stomatitelor nu este difi cil de stabilit fi indcă pornește de la simptome precum salivație abundentă, contracţii ale mușchilor mandibulei, masticație greoaie etc. Este necesar și un atent diagnostic etiologic, mai ales că unele viroze majore evoluează cu localizări bucale, chiar extrabucale. În acest scop, medicul va efectua o anchetă epizootologică atentă, din care nu vor lipsi investigaţiile privind alimentaţia (cât și ce fel de hrană consumă calul), eventualii agenţi toxici dar şi condiţiile de igienă în care trăiește animalul.
Stomatitele reprezintă infl amații ale țesuturilor moi ale cavității bucale, termenul derivând din cuvântul grecesc ”stoma” – gură. O astfel de afecțiune a gurii este deseori confundată cu bolile glandelor salivare dar simptomele sunt diferite și complexe, iar cauzele sunt multiple, însă de cele mai multe ori pot fi evitate prin igienă și alimentație corectă.
Stomatitele pot apărea pe fondul unor afecțiuni anterioare cum ar fi boli de nutriție, boli cronice infecțioase sau parazitare- în special gastroenteritele și nefritele cronice azotemice- peste care se suprapune adesea o infecție cu germeni banali preexistenți în gură, sau poate fi vorba de o transmitere prin alimente sau prin aer sau de la nivelul altor organe, pe cale sangvină ori limfatică.