Valentin Vasilescu
Cascador, instructor de călărie și dresor de cai

Unele din cele mai răspândite și mai frecvente probleme, atât la noi în țară cât și în restul lumii, sunt cele legate de “managementul” armăsarilor. Așa cum văd eu situația, la noi în țară dificultățile au două surse: lipsa discernământului în folosirea armăsarilor la montă și incapacitatea handlerilor – fie ei proprietari, călăreți, antrenori sau îngrijitori – de a găsi tonul potrivit pentru a păstra relația om-cal în parametrii doriți.

Doi ani mai târziu, avem un cal de 500 de kilograme care ne mușcă atunci când nu venim la el cu ceva bun, sare pe noi și ne calcă în loc să ne urmeze peste tot, și în loc să-și pună capul pe umărul nostru, ne lovește cu capul când stăm lângă el.

Încrederea îl face să se simtă confortabil în mediul lui și are câteva condiții pe cât de clare, pe atât de simple: să știe ce se așteaptă de la el, să știe la ce să se aștepte de la noi, și să nu fie pus în posturi dificile.

În libertate, un cal care afișează o mimică amenințătoare sau care este violent, nu are nimic de câștigat, ba mai mult, va fi probabil marginalizat sau exclus din grupul care este garanția securității sale. Odată aceste observații făcute, ne dăm seama că omul este cel care strică această dinamică, și atunci cade în sarcina noastră să orientăm dacă vreți modul cum se adaptează caii noilor cerințe sociale implicite conviețuirii cu noi.

De multe ori, modul cum interacționăm cu caii este greșit. Nu mă refer aici la obiceiuri precum porția de o găleată de porumb pe zi de cal sau cel cu uitatul calului în grajd, de toamna până primăvara, obiceiuri ale căror urmări sunt evidente și au fost semnalate în repetate rânduri de specialiști și veterinari în practica lor zilnică, ci mă refer la lucruri un pic mai delicate, ca efortul depus de aceste animale pentru a se adapta la lumea oamenilor și modul cum sunt acestea înțelese și apreciate de noi.